Tragedia „Colectiv” și umbrele nesfârșite ale unui sistem sanitar disfuncțional
Dosarul Colectiv 2, care ar fi trebuit să analizeze modul halucinant în care autoritățile române au tratat victimele incendiului din 30 octombrie 2015, revine pe masa Parchetului General. Tragedia, soldată cu 65 de morți, continuă să dezvăluie prăpastia dintre promisiuni politice și realitatea cruntă a unui sistem sanitar incapabil. Cu fiecare detaliu care iese la lumină, rămâne întrebarea: cât de scăpată de sub control poate fi nepăsarea instituțională?
„Avem de toate” – Apoteoza cinismului și autoscuzarea fără margini
Printre cele mai revoltătoare momente rămâne declarația fostului ministru al Sănătății, Nicolae Bănicioiu, că „avem de toate”. Sub acest paravan dezgustător, spitalele românești pline de infecții nosocomiale au devenit camere mortuare mai rapide decât incendiul însuși. Nici măcar transferul răniților în străinătate nu s-a făcut prompt, iar consecințele acestei lente asfixieri instituționale nu pot fi justificate în cuvinte.
Roluri cheie și responsabilități evazive
Nici DSU-ul, condus de Raed Arafat, nu scapă de acuzații, iar parchetul vizează modalitatea în care a fost gestionată intervenția de urgență. Totuși, în iunie 2024, dosarul a fost clasat, sub pretextul ridicol că nu există lege care să oblige autoritățile la salvarea vieților prin transferuri internaționale. Așa se scaldă autoritățile în mediocritate, scriind legi incomplete care permit vinovaților să scape basma curată.
Nepăsarea ca politică de stat
Decizia definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a retrimite cazul la Parchet este un fir subțire de speranță într-o mare de incompetență. Acuzațiile aduse nu sunt doar îndreptate către fostul ministru al Sănătății, Nicolae Bănicioiu, ci și către Raed Arafat. Totuși, ceva e clar: România pare să fie scena unui teatru absurd al derutei și improvizației. Fiecare deficiență este tratată cu o inofensivă ridicare din umeri.
Durerea cicatrizată a unei țări
La șapte ani de la ceasul tragic al „Colectiv”, 65 de vieți stinse forțat continuă să ardă în memoria colectivă. Scuza infecțiilor nosocomiale sau a lipsei de legislație nu mai poate ține locul realității sumbre: un sistem bolnav, administrat de strategii iluștri ai nimicului. Tragedia a expus România așa cum este ea în esență, o combinație grotescă de improvizație, indiferență și dezorganizare.
Un precedent toxic care se răspândește
Tragedia recentă din Macedonia de Nord, oglindă a dezastrului nostru, confirmă că acest flagel al incapacității instituționale depășește granițele României. Ceva trebuie să se oprească. Moartea altor oameni, în alte colțuri ale lumii, sub circumstanțe trase la indigo, arată că tragedia „Colectiv” nu a învățat nicio lecție. Și poate chiar nu și-a propus să învețe.
