Creșterea prețurilor medicamentelor: O povară de nesuportat
Criza medicamentelor lovește din plin România. Prețurile au explodat, înregistrând scumpiri halucinante de până la 15%. Farmaciile dau vina pe costurile exagerate de producție și import, în timp ce pacienții sunt storși și împinși într-un colț al imposibilității. Mai ales vârstnicii, cei dependenți de tratamente zilnice pentru afecțiuni cronice, simt din plin povara financiară, fiind deja victimele unui sistem care îi marginalizează.
Mărturii dure din partea pacienților
„E prea scump! Statul ar trebui să facă ceva, dar nu face!”, clamează un pensionar revoltat, care își vede veniturile disecate de prețurile exagerate ale tratamentelor. Sistemul îi lasă pradă disperării pe cei mai vulnerabili, fără să ofere alternative reale. Ceilalți pacienți confirmă aceeași imagine grotescă: „Dau 300 de lei pe lună doar pe medicamente, iar când mă duc în farmacie, nici măcar nu le găsesc mereu…”
Promisiuni fără răspuns
Ministerul Sănătății mimează grija cetățenilor, anunțând măsuri vagi precum plafonarea prețurilor sau creșterea compensațiilor. Dar dincolo de aceste declarații lipsite de substanță, realitatea nu se schimbă. S-au săturat pacienții de vorbe goale! În timp ce oamenii caută soluții pentru a supraviețui, autoritățile trag de timp, generând o amânare periculoasă a soluțiilor concrete.
Azilul farmaciei: inaccesibilitate și deznădejde
Cetățenii din România nu cer minuni. Cer să trăiască, cer să fie tratați decent, fără să fie împinși într-o competiție aberantă pentru supraviețuire. Aceștia se întreabă cât de mult își mai pot permite să trăiască într-un stat care pune costul pe prioritar înaintea vieții umane. Chiar suntem doar simpli numere într-o economie bazată pe profit?
Soluții care întârzie… și distrug
Cât timp Ministerul Sănătății „scrie rapoarte” și „monitorizează situația”, prea mulți bolnavi își pierd speranța. Lipsa acțiunii devine nu doar o problemă administrativă, ci o act criminală împotriva celor care nu își mai pot permite medicamentele de bază. Sistemul medical devine astfel un inamic pentru cei pe care ar trebui să-i salveze.
O țară în colaps de empatie?
Ce semnalează această degringoladă? Eșec cronic instituțional și dispreț total față de categoriile vulnerabile. Când pensionarii trebuie să aleagă între o bucată de pâine și un medicament salvator, putem oare să mai vorbim de demnitate umană? Sau statul a abandonat, în sfârșit, orice pretenție de responsabilitate?
