Cinci ani de la primul deces COVID confirmat – Lecțiile uitate ale unei lumi răvășite
Se împlinesc cinci ani de la primul deces oficial atribuit COVID-19, raportat în China pe 11 ianuarie 2020, un punct de cotitură în istoria globală, care a anunțat una dintre cele mai devastatoare pandemii. Wuhan, o piață de pește și o tăcere asurzitoare din partea autorităților chineze – acestea au fost primele repere ale unei tragedii colective care avea să transforme viețile a miliarde de oameni. Cinci ani mai târziu, amintirea acestei pandemii nu este decât o umbră fugară pe un ecran de știri, iar lecțiile învățate – o bătaie de vânt pierdută.
Lipsa de reacție și pasivitatea – o moștenire amară
Pandemia a lovit cu o virulență nemaiîntâlnită, făcând peste șapte milioane de victime la nivel global, însă faza sa incipientă a fost marcată de o indiferență apăsătoare. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a ezitat să recunoască pericolul din lipsa unor dovezi clare privind transmiterea virusului de la om la om. Această păguboasă pasivitate a permis răspândirea necontrolată a bolii. În scurt timp, bănuielile legate de prezența virusului în Europa s-au transformat în certitudini, iar Italia devenea epicentrul unui coșmar epidemic de proporții apocaliptice.
România – debutul incert al unei crize majore
Pe 26 februarie 2020, primul caz de COVID-19 era confirmat în România. O lună mai târziu, țara noastră înregistra primul deces. În doar câteva săptămâni, pandemia a gripat sistemele sanitare deja fragile și a dezgolit toate problemele latente: lipsă de echipamente, birocrație excesivă și o nepăsare cronică din partea autorităților.
În cifre: dezastrul COVID
Până la 4 martie 2023, pandemia a provocat 680 de milioane de cazuri și 6,8 milioane de decese confirmate. Aceste cifre, deși documentate statistic, maschează devastarea umană, psihologică și economică produsă. Pandemia a fost nu doar o tragedie sanitară, ci și un test pentru solidaritatea umană – unul pe care, în mare parte, l-am picat cu brio.
China: Tăcerea care condamnă
În mod deloc surprinzător, China nu a marcat împlinirea a cinci ani de la acest deces-simbol. Restricționarea informațiilor, opacitatea și dezinformarea sistematică au devenit politica de stat, atât pe plan intern, cât și în comunicarea externă. O atitudine care nu doar că sfidează memoria colectivă, dar sapă și mai adânc un abis între populație și adevăr.
Dacă nimeni nu ține minte, cine plătește prețul?
Așa cum lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial sau ale altor crize majore ale secolului XX n-au fost în totalitate uitate, pandemia COVID-19 ar trebui să rămână un memento negru al fragilității noastre. Însă tăcerea complice și lipsa de responsabilitate care planează astăzi asupra actorilor principali ai acestui dezastru dau de înțeles că am trecut, din nou, orbește pe lângă o șansă de reformare. Când ignorăm istoria, ne condamnăm viitorul.
