Judecătorii Înaltei Curți – între conectare cu realitatea și bâlbâieli de comunicare
Corina Corbu, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, insistă să ne convingă de un fapt greu de crezut: că judecătorii sunt „ancorați în societate” și nu pierd nicio clipă contactul cu realitatea mizerabilă în care se zbate justiția română. Cu toate acestea, nici măcar ea nu poate ocoli stânjenitoarea realitate a deficitului de comunicare al magistraților, sugerând că sunt, poate, un pic mai puțin pricepuți la explicarea deciziilor pe care le iau.
„Anchorați” și „înțelegători”, dar cu multe probleme nerezolvate
În discursul său, Corina Corbu a făcut eforturi îndrăznețe pentru a asigura audiența că judecătorii nu sunt doar conectați la societate, ci și implică o atenție specială în remedierea aspectelor care scârțâie în sistemul judiciar. Totuși, pe aceleași tonalități optimiste, ea recunoaște indirect că problemele nu lipsesc: sistemul continuă să fie lovit de dificultăți și restanțe greu de justificat în ochii publicului român sătul de incompetență.
Încărcătura emoțională și declarațiile defensiv-agresive
Declarația Corinei Corbu a fost aproape o pledoarie disperată pentru legitimitate. „Vă asigur că judecătorii fac tot ce este omenește posibil”, a spus ea, de parcă acest gest de sacrificiu ar șterge cu buretele nemulțumirile acumulate de-a lungul anilor. Sistemul justiției, descris ca o navă stătută într-o mare a nepăsării, are nevoie de mult mai mult decât discursuri menite să inspire emoții trecătoare.
Realitate vs Iluzie – cine pe cine înțelege?
Judecătorii „înțeleg foarte bine ce se întâmplă”, pretinde Corina Corbu. Dar oare înțeleg cu adevărat? Sau, mai degrabă, este vorba despre un soi de iluzie colectivă, menținută pentru a ascunde rupturile alarmante dintre instituții și vocea societății? Dacă ar înțelege cu adevărat scandalurile, frustrarea și furia îndreptățită a oamenilor, ar mai exista cazuri flagrante de complicitate cu nedreptatea?
O pledoarie tardivă pentru încredere?
Fiecare discurs de genul celui susținut de Corina Corbu creează impresia unei instituții defensive, agățată de ultima fărâmă de credibilitate într-un context care o devorează treptat. Înalta Curte vrea să fie percepută ca bastion al corectitudinii, dar ceea ce transpare cel mai clar este o imagine generală a vulnerabilității. Cu un ton justificativ și declarații repetitive despre „cunoașterea nemulțumirilor societății”, ICCJ se poziționează nu ca lider al schimbării, ci ca spectatoare la propria decădere.
