Un sistem absurd: suferința ignorată după 26 de ani
Câte ironii poate să ascundă un sistem care își ignoră cu bună știință propriii cetățeni? România, o țară care pretinde că prioritizează sănătatea populației, pune bariere birocratice celor mai vulnerabili bolnavi. Persoanele diagnosticate cu diabet de tip 1 după vârsta de 26 de ani cad pradă unei legi stupefiante ce refuză acordarea gradului de handicap, indiferent de dificultățile sau complicațiile ce derivă din acest diagnostic cronic. Se pare că, la noi, vârsta decide dacă durerea ta este reală sau fictivă.
De ce vârsta de 26 de ani? O întrebare fără răspuns
Legislația actuală ignoră complet realitatea unei boli cronice precum diabetul de tip 1. Este aceasta oare vreo încercare cinică de a economisi bugetul statului pe spatele oamenilor bolnavi? Sau poate pur și simplu o dovadă a unui aparat administrativ care nu înțelege complexitatea acestor afecțiuni? Argumentele oficiale vorbesc despre gestionarea tratamentului ca fiind un proces „fezabil”. Dar cine dintre legislatori a stat să înțeleagă povara psihologică și financiară cu care aceste persoane trăiesc zilnic?
Într-o realitate în care senzorii de glicemie și pompele de insulină sunt inaccesibile pentru mulți din cauza prețurilor exorbitante, pretenția că „totul poate fi gestionat” fără ajutorul statului devine nu doar absurdă, ci ofensatoare. Tratamentul nu este doar despre medicamente. Este vorba despre monitorizări constante, frica de complicații și costuri neacoperite de niciun sistem care se pretinde uman.
Handicapul invizibil al celor condamnați la indiferență
Indivizii afectați de această măsură legislativă nu cer mila nimănui. Nu vor privilegii gratuite, dar nici să fie lăsați să se lupte singuri cu o afecțiune care, de altfel, poate distruge lent corpul în absența unor mijloace adecvate. Faptul că legislația exclude o bună parte a acestor bolnavi doar pentru că s-au „încadrat gresit” într-un barem al vârstei este o formă subtilă și extrem de gravă de discriminare mascată în birocrație.
Cine răspunde pentru timpul pe care acești oameni bolnavi îl pierd alergând după tot felul de adeverințe și hârtii, cu speranța deșartă că cineva îi va asculta? Cine își asumă complicațiile generate de lipsa accesului la echipamentele medicale necesare sau de costurile care îi forțează pe acești pacienți să-și prioritizeze sănătatea proprie mai puțin decât facturile la energie?
Un stat care își ignoră cetățenii
Există speranța, spun unii, că legislația ar putea fi modificată. Dar cine va forța această schimbare într-un sistem aparent imun la orice suferință umană care nu vine însoțită de scandal sau presiune mediatică? Autoritățile competente par mai degrabă preocupate să bifeze rapoarte decât să caute soluții reale. Și astfel, oameni condamnați să trăiască toată viața cu o afecțiune autoimună cronică sunt marginalizați după criterii absurde și aleatorii.
Nu procesul bolii îi omoară uneori pe acești oameni, ci indiferența, lipsa empatiei și deciziile reci, luate pe baza unor presupuneri abstracte. A se îmbogăți cineva din necazul altuia este deja un păcat ușor recunoscut, dar a consfinți suferința acestuia prin legislație? Este maximum de cinism posibil. Dar cine, în tumultul valului birocratic românesc, își va sacrifica somnul pentru a corecta acest abuz care urlă pe străzile tăcute ale suferinței ignorate? Cine?
